Costa Rica

Am ajuns in San Jose noaptea tarziu, iar cand am coborat din avion nu-mi doream decat un dus si un pat in care sa ma odihnesc dupa 20 de ore de zbor. La iesirea din aeroport, ma astepta Juan Carlos, soferul cu nume de actor de telenovele, care urma sa ma conduca la hotel. M-a intampinat cu un zambet larg, de parca ar fi fost dimineata. Imediat ce am pornit spre hotel, a inceput sa-mi povesteasca cum vor fi urmatoarele opt zile pe care aveam sa le petrec in Costa Rica. „Pura Vida, Anca!”, asta era expresia de baza pe care nu trebuia sa o uit pentru ca era cea mai frecventa forma de salut, de multumire, dar mai ales pentru ca descria ideologia locala de a trai intr-o stare de calm, apreciind viata inconjurat de natura, de familie si de prieteni. Mi-am spus un „sigur ca da…” in sinea mea si am continuat sa-l ascult cum vorbea atat de mandru de tara lui, de frumusetile care ma asteapta sa le vad si despre cum a doua zi, cand urma sa am ocazia sa vad la lumina zilei acest paradis natural, deja aveam sa-mi doresc sa revin cat de curand.

A doua zi dis-de-dimineata, cand am parasit capitala pentru a ne indrepta spre Tortuguero, aveam sa-i dau dreptate, chiar eram inconjurata de un paradis natural in care culorile florilor se amestecau cu verdele omniprezent, intr-un tablou de culori fascinant, incat nu ma mai saturam sa fac poze in dreapta si in stanga.

I-am cunoscut de dimineata pe Mario (ghidul) si pe Max (soferul) cei doi „ticos” care aveau sa ne insoteasca in periplul prin Costa Rica. Localnicii se numesc intre ei „tico” deoarece folosesc foarte frecvent diminutivele terminate in „tico” (poquitico = putintel). Aveam sa descopar in cei doi adevaratii tico: foarte prietenosi, foarte saritori, linistiti, educati si cu o grija deosebita pentru natura.

Am ajuns la Cano Blanco in miezul zilei, acolo ne astepta barca pe care am inceput aventura noastra. Desi a inceput ploaia, peisajul m-a acaparat atat de mult, ca nici nu am bagat-o in seama, caci eram atenta sa prind in obiectivul aparatului foto maimute si pasari colorate. Am ajuns relativ repede la lodge-ul in stil rustic la care eram cazati, am fost intampinati cu o bautura traditionala si condusi apoi la camerele cocotate pe piloni, cu geamuri acoperite doar cu plasa de tantari, astfel ca toata noaptea am auzit natura murmurand imprejur. Iar dimineata foarte devreme, am fost trezita de maimuta urlatoare ce poposise langa camera mea si se manifesta asurzitor.

Tortuguero, tinutul testoaselor, este o locatie magica, unde ai ocazia sa vezi testoasele care vin aici sa-si depuna ouale din iulie pana in septembrie. Natura este cea care stapaneste regiunea, asezarile omenesti fiind aproape inexistente. Turul cu barca pe canalele raului Tortuguero ne-a demonstrat maretia naturii: o padure tropicala de nepatruns, domnind peste mlastini, pe unde am mers cu barca cu motorul oprit pentru a nu deranja egretele si maimutele abia trezite dupa o noapte ploioasa si pentru a putea asista la joaca lor de dimineata. Am incheiat ziua pe ritmuri de calypso pe terasa lodge-ului, admirand apusul de soare.

Din Tortuguero, am plecat spre Arenal. Am facut o oprire pe drum pentru a gusta renumitul fruct guanavana, despre care localnicii spuneau ca ar vindeca 33 de tipuri de cancer, si un ananas abia cules si delicios, care ne-a trezit pentru alte fotografii, pentru ca peisajele erau superbe oriunde ai fi privit.

Am ajuns in cochetul orasel La Fortuna in jurul pranzului, ne-am cazat la un hotel la fel de frumos, amenajat ca o gradina botanica: flori multe, vegetatie cat cuprinde si, bineinteles, izvoare termale! Prin urmare, am luat cea mai buna decizie pentru a petrece restul zilei: in izvoarele termale din incinta resortului.

A doua zi, total relaxati dupa sesiunea de ape termale din ziua precedenta, am plecat la un tur de hiking spre Vulcanul Arenal. Traseul a fost usor, vremea a tinut cu noi, astfel ca ne-am cocotat repede la poalele vulcanului, din care am reusit sa vedem cam 30% din cauza cetii care-l invaluia. Din pacate, nu am avut parte nici de spectacolul rocilor incandescente care se prabusesc pe laturile muntelui, deoarece activitatea vulcanului a incetat dupa cutremurul din decembrie 2010.

Drumul a continuat abia a doua zi spre Monteverde, o localitate faimoasa in special pentru rezervatiile sale naturale Monteverde Preserve si Santa Elena Cloud Forest Reserve, care ofera kilometri intregi de paduri, deci sansa de a descoperi fauna si flora din Costa Rica in timpul plimbarilor. Dupa cateva ore petrecute pe cele sapte poduri suspendate la aproximativ 60 de metri inaltime admirand vegetatia si pasarile deosebite din padurea tropicala, ne-am indreptat spre lodge-ul situat chiar in buza padurii, unde am ramas peste noapte, o noapte friguroasa si destul de lunga, avand in vedere ca aici intunericul domneste de la ora 5:00 dupa-amiaza.

Cina am servit-o la restaurantul din copac, cu un meniu select si o servire impecabila ce amplifica atmosfera speciala a locului. Dupa cina, o lectie ad-hoc de salsa si merengue cu Mario si Max ca profesori a incheiat seara intr-o nota fericita pentru intregul grup.

De dimineata, epuizati de miscarile latino cu care niciunul dintre noi nu era prea familiar, am plecat mai mult dormind spre coasta Oceanului Pacific, sperand la un soare cald care sa faca uitata noaptea friguroasa din Monteverde. Asa a si fost, pe masura ce ne indreptam spre ocean, ne intalneam cu soarele si simteam aerul bland al brizei oceanice.

Parcul National Manuel Antonio este una dintre cele mai frumoase rezervatii naturale din Costa Rica, iar pentru o tara tropicala in care natura este punctul de rezistenta, inseamna destul de mult. Padurea tropicala se imbina cu plajele cu nisip alb, am gasit maimute, papagali, lenesi, multe pasari - un adevarat colt de paradis pentru iubitorii de natura! Imi parea ca jungla cotropeste totul cand, la capatul unei alei, am dat de plaja superba cu nisip stralucitor, unde timpul si lumea s-au oprit in loc pentru cateva ore. M-a trezit din visare ratonul furacios care a incercat sa-mi sustraga aparatul foto de parca i-ar fi fost de folos…

Am plecat din Costa Rica cu nostalgia ca voi reveni cat de curand si, cu siguranta, va deveni destinatia mea de suflet.

Panama

Parasind Costa Rica, ne-am imbarcat in zborul Copa Airlines spre Panama si, intr-o ora, am si aterizat pe aeroportul Tocumen din Panama City. Era deja noapte, prin urmare doar distingeam siluete de zgarie nori si il ascultam pe ghid spunandu-ne ca mergeam pe o autostrada ce trecea peste ocean. Cu dificultate si reticenta am tradus cele spuse de el grupului, care a scos un murmur de mirare. A doua zi in zori, am plecat intr-un tur printre uriasii ale caror siluete le vazusem in seara precedenta. Aerul era deja greoi, iar pe cand am ajuns in Vechiul Oras, a devenit apasator, caldura ne-a grabit printre tarabele cu suvenire handmade vandute de triburile kuna, care cereau bani pentru fotografii cu portul lor. Am ajuns la Muzeul Canalului Panama, un preambul pentru tranzitul partial programat pentru urmatoarea zi. Aici am vizionat un film despre constructia impresionanta si am asistat la trecerea prin ecluza a unui vas de dimensiuni impresionante, incarcat ochi. Totul s-a petrecut atat de firesc, am aflat insa ca doar comandantii de nave din Panama sunt acreditati sa traverseze canalul.

Constructia canalului a reprezentat unul dintre cele mai mari proiecte de inginerie intreprinse vreodata si a avut un impact enorm asupra navigatiei. De la deschidere, canalul a avut un succes enorm si este in continuare un element indispensabil al navigatiei internationale. In fiecare an, prin canal trec mai mult de 14.000 de nave, transportand mai mult de 20.378 milioane de tone de marfa.

Urmatoarea zi, am plecat spre docurile Miraflores, de unde ne-am imbarcat pe vas pentru tranzitul partial al canalului, care a durat patru-cinci ore. Am iesit din ecluza Miraflores si am navigat spre Podul Americilor, un pod rutier important, deschis in 1962. Pentru mult timp, acesta a fost singurul punct de trecere a canalului, inainte de constructia sa fiind folosite feriboturi pentru traversare. Tot ce e in jur impresioneaza, maretia acestei lucrari facute de mana omului iti da un sentiment de mandrie. Ne-am indreptat spre Taietura Gaillard (Culebra) care taie 12,6 kilometri prin istm la o altitudine de 26 de metri. Am trecut pe sub Podul Centenar, cel mai nou pod rutier - cu sase benzi, a fost terminat în 2004 si deschis traficului in 2005.

Dupa ce am luat pranzul la bordul vasului, ne-am intors spre docurile de debarcare cu un sentiment coplesitor in fata maretiei acestei impresionante constructii.

Ne-am dus spre oras pentru o ultima sesiune de shopping in cosmopolitele malluri panameze inainte de a ne intoarce acasa. Ultimele suvenire, amintind de locurile unice prin care am pasit, si-au facut loc in bagajele cu greutate peste limita admisa. Ne-am luat ramas bun de la ghidul ce seamana cu Michael Jackson in tinerete si ne-am indreptat spre poarta de imbarcare. Pura Vida y hasta la proxima vez!